Un pic de curăţenie înaintea sărbătorilor de iarnă - Obiceiuri

Însemnări

- Un pic de curăţenie înaintea sărbătorilor de iarnă -

Simeon Mangiuca scrie în - “Colinda: originea şă însemnătatea ei astronomică şi calanderistică”: Turca (Ţurca), Brezaia, Cerbuţul şi Vasilica, care joacă în prima zi a lui Crăciun şi a Anului nou, nu sunt alta decât nişte măşti, adică un om învăluit”.

Din mitologiile şi regiunile popoarelor vechi ştim cum că aceste popoare şi-au închipuit că soarele personificat ca zeuîn parcurgerea, rotarea sa în zodiac, în fiecare zodie ia altă mască (faţă) de animal, după cum şi-au închipuit cei vechi figurile şi constelaţiile din zodiac şi reprezintau pe cutare, ori cutare animal.

Sulzet susţine, 1781: „Ei, (românii) au obiceiuri (Gebrauche) romane, moravuri (Sitten) romană; ci au însă şi moravuri şi obiceiuri slave”. Sulzer combate comparaţia „săptămânii nebunilor” (dă termenul în româneşte) de la lăsatul postului (secului) cu Banchanahile şi Lupercaliile romane, nu pentru că această asemănare n-ar exista, dimpotrivă pentru că aceste asemănări nu se opresc la graniţele etnice.

În săptămâna lor, „nebunii”, care se numeau cu termenul românesc (ortografiat nemţeşte) Pertshiosse, umblau deghizaţi (mascaţi) cu bice în mână, lovind pe cei pe care îi întâlneau în calea lor, aprindeau focuri la care spuneau vorbe necuviincioase şi făceau alte multe nebunii şi schimonosituri hazlii”.

Turca, escrisă de Sulzer ca mască legată de sărbătorile Crăciunului nu coincide întru totul cu ţurca înregistrată (de noi) în Ţara Oltului: e vorba mai mult de un spectacol dat de o figură mascată, cu un cap şi coarne de cerb, de care atârnă o haină lungă până la piciare, pe care o urcă (deci călare) o altă figură mascată, care reprezintă un moşneag ghebos. Ei umblă pe toate străzile şi pe la

toate casele, jucând, urmaţi de un alai mare de privitori.

Turca – spune Cantemir- este „un joc închipuit  în vremurile vechi”de ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpăţână de cerbcu coarne mari, de care se leagă o mască făcută din fâşii de pânză colorată şi atât de lungi, încât acoperă şi picioarele celui ce o poartă. Peste aceasta se aşează altul, care se ace un bătrân ghebos, şi aşa străbat toate uliţele şi caseşe, jucând şi cântând cu o mulţime de lume după ei”.

În Muntenia (Walachey) se pune întrebarea dacă germanii au împrumutat turca de la români, sau romanii de la germani. Căluşarii din Transilvania au în general printre ei un tovarăş mascat, pe care-l numesc mutul, pentru că nespunând nici un cuvânt se leagă de oameni pentru a vorbi, glumi, lovindu-i sau a azvârli în ei şi a-i speria, în special la femei.

Câteodată acesta are un cap de bâtlan sau de barză, ca o mască. Ciocul poate fi mişcat printr-o sfoară, pentru a clămpăni cu el în paşii dansului şi tactul „muzicii”, realizând ceea ce s+ar putea numi „dansul mascat al căluşarilor”, cu toate că ardelenii îl întrebuinţează şi la Crăciun, ca un joc al turcii. Masca aceasta dansează de obicei singură cu paşi şi sărituri – apreciate de Sulzer ca fiind – fără tact, caracteristică, de altfel, a dansurilor româneşti.

Căluşarii jucau şi cu fete, în acest caz, fata trebuind să-i plătească jucătorului o sumă oarecare de bani. Dacă fata se sustrăgea trebuia, în percepţia căluşarilor, aruncată în aer cu un ţol.

Numărul căluşarilor era fără soţ: 7-9 sau purtau pantaloni strânşi şi cu şinoare pe picior, ca şi azi, precum şi aceiaşi clopoţei sau zurgălăi.

Despre colinde

Grigorie Moldovan afirmă despre colinde că ar purcede din Calenae –latineşti din festum calendarum. Folosind împărţirea colindelor în lumeşti şi religioase, le deosebeşte net şi în ce priveşte originea lor: cele lumeşti – ca pluguşorul, cele vânătoreşti, cele în cinstea cuiva (colindă prov. Lat. „colo,-ere – a cinsti, a adora) şi cele religioase care sunt de origine:                                                           b    -        bisericească (călugări şi dieci) şi

-                       cărturărească (texte canonice sau apocrife).

Prin această ultimă cale, ele sunt de origine slavă şi mai puţin grecească (bizantină), teză susţinută şi de alţi savanţi români înainte şi după Moldovan, ca şi – Haşdeu, Gasten, Cartojan, Rosetti etc.

(Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cap. II Probleme vechi şi noi)